Metanierul

Sa tii siragul de metanii in mana ca sa nu uiti rugaciunea,care trebuie sa lucreze launtric,in INIMA.

Sursă: Metanierul

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Taina cea mare – SUFLETUL –

06.jpg

Hristos a Inviat! Sufletul ramane o mare Taina: Chipul lui Dumnezeu in om.”Putem pierde orice,afara de suflet,caci,daca ne ramane acesta,inca n-am pierdut nimic.”Suntem atenti cu adevarat la dorurile sufletului?Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste in care l-a asezat Dumnezeu inlauntrul fiintei noastre?Nu cumva l-am izgonit la marginea preocuparilor,a grijilor si a framantarilor noastre de toate zilele?Suntem noi atenti cu adevarat la intrebarile,la nelinistile,la nevoile si la dorurile lui catre lumina,catre curatie,catre frumusete si adevar ???                            Sa-l curatim de pacate prin baia lacrimilor launtrice ale pocaintei si ale marturisirii adevarate.Sa-l hranim cu lumina cunostintelor folositoare,cu simtamintele curate de mila,de dreptate si iubire,ce innobileaza inima.Sa-l imbarbatam cu vointa darza de a face numai binele,care oteleste caracterul.Sa-l intarim cu rugaciunea,care ne pune in legatura cu Dumnezeu.Sa-l hranim cu hrana cereasca a Sfintei Impartasanii,ce ne uneste pe deplin cu Hristos,Mantuitorul nostru.Sa ne apropiem,asadar,cat mai mult de noi insine,de sufletul nostru,si sa-l indemnam la trezvie si la savarsirea tuturor faptelor bune,soptindu-i in taina aceste cuvinte de sfanta imbarbatare:”Suflete al meu,suflete al meu,scoala,pentru ce dormi?”.Astfel de cuvinte ieseau din gura unui mare duhovnic plecat la Domnul-Parintele Sofian de la M. Antim.Dumnezeu sa-l odihneasca.Amin

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sinceritatea

06.jpg

Hristos a Inviat!Cuvantul unui parinte arhimandrit care ar trebui sa ne trezeasca,spun eu,putin din amorteala noastra de zi cu zi.In „roboteala”noastra,ar trebui sa punem putina „frana”,duhovniceasca si sa ascultam si soapta Domnului.Asadar fratilor sa luam aminte:                 „Ma intristeaza de cele mai multe ori, parerile ce sustin ca sunt pe cale de disparitie o mare parte a virtutiilor cu care ar trebui sa fie inzestrata societatea in care traim. Observam adesea cu totii ca nu pasim pe calea cea dreapta; dar asta nu ar trebui sa ne faca critici la adresa altuia, ci sa fie un semnal de alarma in a schimba comportamentul nostru. Fie recunoastem – fie nu, avem si noi o mare responsabilitate in fata celorlalti, deoarece suntem si noi membri ai acestei societati in care traim. Ar fi frumos sa fim in comuniune intre noi, dar lipsesc dragostea si Adevarul…

Nadajduiesc ca cei mai multi dintre noi nu raman la aplicarea unor comportamente ce trebuie sa arate celorlalti cat de buni crestini suntem; ci incercam mai de graba sa patrundem adancul tainei si sa traim in esenta bucuriei.

Chiar daca una dintre virtutiile pe cale de disparitie este sinceritatea, cred si marturisesc ca fiecare din noi se lupta sa o pastreze vie. Deoarece este poate cea mai necesara calitate a unui om pentru a fi bineplacut Lui, caci asta reiese si din discutia Mantuitorului cu Femeia Samarineanca.

Sinceritatea cu care raspunde Mantuitorului- cel ce cunostea adevarul despre viata ei- care vazand si ravna ei, Il determina sa faca aceste descoperiri despre Taina Intruparii si credinta pe care trebuie sa o avem. Poate ca cei mai multi dintre noi nu am fi discutat cu femeia aflata la al saselea barbat…

Sinceritatea este parte integrala a Adevarului, iar impreuna cu frumusetea alcatuiesc modul in care este infatisat noua Adevarul si felul in care trebuie sa comunicam pentru a fi in Adevar. Prin sinceritate cred ca putem definii exprimarea curata a gandurilor, sentimentelor sau chiar a faptelor facute ce sunt greu de perceput celor de langa noi.

Nu numai intr-o relatie de prietenie este necesara, ci si in casatorie; in relatia de iubire dintre doi oameni. Daca imi permiteti asemanarea: si casnicia si prietenia sunt relatii care au nevoie de doua picioare pentru a pasi (paseste si cu unul, dar schiopateaza) si acestea sunt: sinceritatea si increderea.

Si poate se naste intrebarea : Ce este adevarul? Tot ceea ce corespunde asemanarii dintre fapta si gand, dintre cele vazute si cele nevazute, dintre cele spuse si cele facute, dintre cele traite si cele dorite… Ar putea fi reformulata : Cine este Adevarul? Este Hristos! El spune: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata…”

Iar eu pentru a ma pastra in Adevar trebuie sa fac ceea ce m-a invatat El. Orice lucru facut care nu este in conformitate cu invatatura Lui devine minciuna, pacat, indepartatare…Si oricat de dureros ar fi adevarul pentru cel de langa noi, sa nu uitam ca „De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten” (Intelepciunea lui Iisus Sirah 27, 6)!

Suntem tentati sa evitam a fi sinceri chiar si cu noi, nu numai cu ceilalti; insa ne facem rau si noua, si lor. Este ca si cum am purta o haina frumoasa la vedere, dar sub ea se ascune o rana plina de infectie…

Poate ca vi s-a intamplat si voua sa va sangereze inima spunand cuiva adevarul despre el sau comportamentul lui, dar o facem pentru ca ii vrem binele. Nu este pacat sa spui adevarul, ci sa-l tii ascuns!! Eu sunt dator sa-l spun si impreuna cu rugaciunea pe care o fac pentru fratele meu, ajut ca Harul Sfantului Duh sa lucreze si in inima lui. Fericiti vom fi daca vom trai si noi cuvantul Pr. Galeriu: „Pe mine adevarul ma odihneste, nu perna sau somnul”.

Fiti sinceri! iar Hristos va purta si cu noi discutii pline de intelesuri adanc provenite din bucuria intalnirii cu noi…                                                                                                                    Arhim.Siluan V.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Mandria

06.jpg

Hristos a Inviat!Va pun la suflet un articol despre boala aceasta crunta de care suferim.Acest articol l-a scris un schiiegumen:Sava. Asadar<<<   Păcatul mândriei are în dezvoltarea sa câteva stadii, și începe cu slava deșartă.
Simptomele slavei deșarte: setea de laude, nesuferirea mustrărilor, moralei și reproșurilor, purtarea bănuitoare și ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor ușoare; omul joacă permanent teatru în prezența altora cu scopul de a prezenta o aparență evlavioasă, ascunzându-și cu multă grijă patimile și neajunsurile.

Omul încetează să-și mai vadă păcatele, nu-și mai bagă de seamă defectele, începe să-și minimalizeze vinovăția ori să și-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, și în schimb începe să-și exagereze și propriile cunoștințe, propria experiență, propriile calități și virtuți. Pe măsura evoluției bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. De aceea se și cheamă această boală ,,mania grandorii”.
În starea aceasta, omul nu numai că-i osândește pe alții, ci începe să-i disprețuiască și să-i fie silă de ei, și chiar să le facă rău.

Izbăvește-ne, Doamne, de asta!
Iar când bolnavului i se pare că nimeni nu-l înțelege, nimeni nu-l iubește, ci toți îl persecută și vor să-i facă rău, boala aceasta se numește mania persecuției.
Mania grandorii și mania persecuției sunt cele mai răspândite forme de boală sufletească.
Aceste boli sunt legate de aprecirea excesivă a propriei persoane, atunci când sentimentul exagerat al propriei valori stârnește dispreț și atitudine dușmănoasă față de oameni.
Cel mândru este întotdeauna nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață, și de aceea ajunge câteodată la deznădejde, hulă, înșelare, iar uneori și la sinucidere.
În stadiul de început, mândria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat sau un psiholog încercat poate stabili fără greș această patimă atunci când ea se află în fașă.
Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaște în el începutul bolii. Omul este mulțumit de sine. Este bine dispus: cântă, zâmbește, adeseori chiar râde și câteodată hohotește fără pricină; face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preț atenția celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfârșit ,,Eu”, însă un singur cuvânt dezaprobator face ca dispoziția lui să se schimbe rapid, și el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou. În general însă, în stadiul acesta dispoziția lui rămâne luminoasă.
În continuare, dacă omul nu-și dă seama de păcătoșenia sa, dacă nu se pocăiește și nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează și se acutizează.
În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alții. Această convingere se transformă în patima de a comanda, și el începe să dispună după bunul plac de atenția, de timpul și de puterile altora.
Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decât să strice și să încurce, în toate se bagă, chiar și în familiile altora.
În stadiul acesta, dispoziția omului mândru se strică, fiindcă el întâmpină deseori rezistența celor din jur.
El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpățânat, certăreț, nesuferit de nimeni. Firește, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa și consideră că pur și simplu nimeni nu vrea să-l înțeleagă, și ca atare o rupe cu toți.
Răutatea și ura, disprețul și îngâmfarea se instalează și prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat și rece, mintea i se întunecă, și omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalți să se simtă inferiori, să-i impresioneze și să-și demonstreze ,,dreptatea”.
Tocmai trufași de felul acesta creează schismele și ereziile.
În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe și cu Dumnezeu…
Tot ce are, inclusiv calitățile și unele virtuți, și le atribuie sieși. El e convins că-și poate aranja viața fără ajutorul altora și că poate dobândi singur tot ce-i trebuie în viață. El se simte mare voinic chiar și atunci când are o sănătate plăpândă. Se îngâmfă cu ,,înțelepciunea” sa, cu cunoștințele sale, și se mândrește cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, fără frângere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă și continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.>>>

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rascumparand vremea

„…Caci zilele rele sunt.Pana cand avem vreme,sa facem binele catre toti,dar mai ales catre cei de o credinta cu noi”(Gal.6:10).Doamne ajuta!Revin din nou cu toate ca mi-am propus sa nu mai scriu.Vrajmasul ma lupta sa las lupta cea buna.Avem multi vrajmasi pe cale,un vrajmas inlauntrul fiecarei inimi a fiecaruia din noi.De aceea deznadejdea,frica,negrija,lenea,pofta, ar trebui sa le lepadam.Poate ma intrebati cum?Citind intr-un document mai vechi un pustnic incercat spunea:”Cere Maicii Domnului sa te mantuiasca prin mijlocirea ei.Cere sfintilor celor de Dumnezeu placuti si ingerului tau pazitor sa se roage lui Dumnezeu pentru tine.”Incerc azi sa va vorbesc  de rascumpararea vremii,prin glasul celui ce striga in pustie. Asadar-„cunoaste ca timpul nu asteapta pentru tine.Pretuieste timpul vietii,caci este timpul pe care ti l-a incredintat Dumnezeu pentru a lucra la mantuirea sufletului,caci alt timp nu va mai fi.Bucura-te, ca esti in viata si ca ti se da prilejul de a-ti arata dragostea de Dumnezeu,de a-I placea lui Dumnezeu,de a lucra,de a te arata slujitorul Lui credincios,dar nu numai ca slujitor,ci si ca fiu,dupa povata Evangheliei.Bucura-te,ca esti crestin si porti numele lui Hristos.Bucura-te,pentru ca,de dragul Domnului Iisus Hristos,Dumnezeu te-a numarat printre fiii Lui,si zilnic te intorci catre El cu rugaciunea „Tatal nostru”.Bucura-te,pentru ca Fiul lui Dumnezeu si Mantuitorul tau te numeste fratele Sau.Si daca esti chemat la o astfel de cinste,la o asa bucurie,atunci,sufera toate incercarile si potrivniciile cu tarie si curaj.In nici un caz nu-ti pleca capul intru tristete caci n-ai nici un temei de a face aceasta.Cunoaste si bucura-te ca Maica lui Dumnezeu insasi si ceata sfintilor te pazesc si vegheaza asupra ta. Iar daca ar fi sa te smintesti,ei te vor ajuta,numai sa fii hotarat sa-ti continui calea si sa te feresti de intinaciune,in care nu este mantuire.Dumnezeu sa ne ajute!”Amin. 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Darul Nemuririi-Oare il dorim?

Bun gasit fratilor!Grea intrebare si greu raspuns.Normal ar trebui sa fie simplu dar….,le complicam noi….,oamenii.Ce om rational nu si-ar dori acest dar oferit de Dumnezeu insusi,omului, care mereu carteste,mereu este nemultumit,mereu gaseste scuze de tot felul,si multe ar fi exemplele negative pe care omul le are.Dumnezeu te-a facut pe tine,o,omule,ca si cununa a creatiei Sale.Te-a facut dupa chipul Lui,si a suflat viata intru tine,caci Duhul lui Dumnezeu este Izvorul vietii.El este viata si Datatorul vietii,El creeaza viata.Asa te-a creat Dumnezeu,faptura rationala,slobod si plin de cinste,unind intru tine lumea materiala si cea intelegatoare,intruchiparea in miniatura a intregii fapturi a lui Dumnezeu,iar apoi te-a pus ca imparat peste toata faptura de sub soare,si ti-a dat fericirea din rai si o viata netulburata si fara griji.Aveai comuniune cu Dumnezeu,iar puterile ingeresti cele bune te-au iubit,si toata faptura ti se supunea cu bucurie.Mai mult,Dumnezeu a binevoit sa-ti dea darul nemuririi,daca,prin voia ta sloboda, prin ingaduinta ta-un lucru, cu totul firesc de asteptat de la tine fata de Facatorul si Binefacatorul tau ai fi implinit:Sa-L iubesti implinindu-i poruncile,ce sunt menite fericirii si neincetatei sporiri in virtute.Si noi ce-am facut…???Oare ce „eschiva” am gasi pentru a ne scuza?Ce raspuns am scormoni in „mintiuca noastra”?Va las pe voi sa dati raspunsul cel bun.Amin.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Smerenia-urcus catre Imparatia lui Dumnezeu

Doamne ajuta!Cred ca ar fi bineprimit ca in acest post sa avem acest dar, spun eu de „Excelenta”,deoarece daca ai darul smereniei,nu se poate ca celelalte virtuti sa nu se adauge vietii tale. Va dedic un fragment mic dintr-un cuvant al IPS Pimen.Deci:…”Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta,acela este cel mai mare in Imparatia cerurilor”(Matei 18,4)…”Dumnezeu celor mandri le sta impotriva,iar celor smeriti le da har”(Iacob 4,6)…”Caci oricine se inalta pe sine se va smeri,iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”(Luca 14,4),si cuvintele Sfintei Scripturi despre smerenie ar putea continua.Pentru ca smerenia sa fie virtute,trebuie omul sa se vada si sa se recunoasca asa cum este:nici mai bun-nici mai rau,nici mai intelept-nici mai neintelept decat este.„Cunoaste-te pe tine insuti”,asta era intelepciunea filozofilor antici greci.A te cunoaste pe tine asa cum esti inseamna un curaj moral,o constiinta deosebita,o inima sincera,o minte limpede,inteleapta,inseamna un efort moral de a inlatura din sufletul tau duhul mandriei,care-ti spune ca esti mai bun,mai intelept,mai mare decat cel de langa tine,in realitate, tu, fiind mai putin decat crezi ca esti.Sfantul Isaac Sirul spunea:”Cel ce si-a recunoscut pacatul este mai mare decat cel ce inviaza mortii, iar cel ce suspina un ceas pentru sufletul sau e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui, iar cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada pe ingeri.Caci cel din urma comunica prin ochii trupesti,dar cel dintai prin cei ai sufletului”.A te cunoaste si a te recunoaste asa cum esti nu este de ajuns,ci trebuie sa te silesti sa fii cum trebuie,sa fii cum te vrea Dumnezeu-cat mai bun si cat mai curat sufleteste.Amin.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu